Impactul emoțional al izolării în vreme de coronavirus

Sunt 2 luni de când sunt în izolare. La un moment dat, am încetat să mai număr zilele și nu puține au fost momentele în care nu mai știam dacă este marți sau sâmbătă, nu mai știam ce dată este.

Probabil ți s-a întâmplat și ție, însă acum îți povestesc experiența mea emoțională referitoare la toată această situație și aleg să fiu cât se poate de sinceră, în primul rând cu mine și apoi cu tine. Poate te regăsești și tu sau poate că pentru tine a fost mai ușor sau pur și simplu, altfel. Îmi doresc să fi fost mai bine pentru tine.

Inițial, când am auzit că Organizația Internațională a Sănătății a declarat PANDEMIE, m-am speriat. Nu știam exact ce înseamnă asta și ce impact poate să aibă asupra mea. Țin minte că eram speriată și abia așteptam decizia companiei pentru care lucrez să spună de când pot să lucrez de acasă. Decizia oficială a venit pe 12 martie, astfel că, la finalul zilei, toți, cu mic cu mare, ne-am luat laptopul, plus ce alte chestii ne mai trebuiau pentru a putea lucra de acasă fără probleme. Și începând cu 13 martie, am început efectiv munca de acasă. Consideram și încă este valabil acest lucru, că sunt printre cei norocoși, care își puteau face munca de oriunde și nu era nevoie să mă expun acestui virus care mă speria numai când îi auzeam numele.

A urmat o perioadă în care urmăream zilnic, multe ore pe zi, fiecare știre, fiecare update, fiecare postare personală a oricui din lista mea de Facebook, iar toate astea au reușit să mă sperie și mai mult. Fizic, încă lucrez de acasă, dar emoțional, încă îmi este teamă. Într-o zi, când am văzut clar că toate știrile, update-urile și părerile cuiva nu au acea importanță vitală, cum credeam eu inițial, am renunțat la a mai face asta. Și pot să spun că a fost cea mai bună alegere pe care am făcut-o. Bineînțeles, mă uitam o dată pe zi la știrile oficiale, încă fac asta.

După toate astea, a urmat o altă perioadă, poate cea mai importantă și cu mare impact emoțional. Găsirea unui echilibru între muncă și timpul liber, o alimentație cât de cât corectă și moduri în care îmi pot ține mintea ocupată, în afara orelor de muncă și cel mai important, am zis eu, am timp să fac mișcare. Inițial, mi-a plăcut ideea de a lucra de acasă, îmi liniștea mintea știind că sunt în siguranță. Am zis, ok, mai mult timp liber în afara orelor de muncă, am zis că voi fi mai productivă și că, în sfârșit, am timp și pot face cu viața mea tot ce am amânat până acum. Ghici ce? În afară de orele de lucru, toate celelalte mi-au dat cu fail, big time. Nu am fost mai productivă, nu am făcut cu viața mea nimic din ce îmi propusesem și nu am avut o alimentație ok. Chiar acum când scriu acest articol, am o migrenă, a treia zi de migrenă care nu trece cu nimic, din cauza unei crize de bilă.

Mi-a plăcut ideea de a găti acasă. Zic, e mult mai bine așa, cheltui mai puțin și știu eu ce alimente pun acolo. Eram foarte entuziasmată de chestia asta, mi-am făcut în telefon o listă cu rețete, am cumpărat exact ce ingrediente și cantități este nevoie pentru fiecare rețetă în parte și m-am pus pe gătit. Nu, am ales să nu postez pe rețelele de socializare ce mănânc în fiecare zi. Nu mi s-a părut că i-ar interesa prea mult pe cei care mă urmăresc. Și-am tot gătit. Am avut zile în care eram gen “f*** it! vreau Mec”, dar, din nou, din cauza fricii (să nu strănute/tușească careva peste Mecul meu), m-am abținut din a face asta. De obicei, îmi face plăcere să mănânc ceva mai sănătos, în sensul că mai bine nu pun ulei când prăjesc cartofii, îi pun în tigaie cu puțină apă și se fac foarte buni, nu am mai avut în alimentație fel și fel de sosuri și maioneze (cele mai bune! preferatele mele!), nu am mai băut Cola și nu am mai avut de la ce patiserie să îmi iau merdenelele mele sau palmieri. Ador produsele de patiserie, chiar sunt o slăbiciune pentru mine și o greutate în plus care se adaugă treptat pe corpul meu. Și astfel, fără să îmi propun nimic în acest sens, în timp ce toată lumea se plângea că s-a îngrășat, eu am slăbit 5 kg. De la cele 76 kg cu care am intrat în izolare, am ajuns la 71 kg în aproximativ o lună (mai mult sau mai puțin…. încă nu stau bine la capitolul timp).

Ce am reușit să fac și sunt foarte mândră de chestia asta, am reușit să nu cheltui banii inutil. Mi-am cumpărat exact doar ce aveam nevoie, nimic în plus. Stând atât de mult cu ochii în monitor și telefon, mi-am luat o pereche de ochelari de protecție. Au venit acum 2 zile dar încă nu m-am obișnuit cu ei, să îi port ore la rând, deoarece nu am purtat niciodată ochelari, în afară de cei de soare. Urmează să mă obișnuiesc, sunt sigură de asta.

Pe măsură ce trecea fiecare zi, îmi propuneam să fac diferite lucruri. Chiar îmi făceam liste detaliate pentru unele dintre ele, să nu cumva să îmi scape ceva. În primă fază am zis, e ok, trebuie să mă adaptez la această izolare, nu are sens să trag de mine dacă simt că nu pot să fac ce mi-am propus. Am zis, ok, e timp. Dar pe măsură ce timpul trecea, nu reușeam să fac ce mi-am propus, nici măcar o parte dintre acele lucruri, iar asta a reușit să mă aducă într-o stare de frustrare. Zilnic, la finalul fiecărei zile, mă simțeam frustrată. Încă mă simt pentru că nu am fost atât de productivă pe cât mi-am dorit. La un moment dat, m-am întrebat “Ok, dar de ce nu fac totuși nimic din ce mi-am propus?”. Răspunsul a venit repede, starea mea de depresie, deja existentă înainte de pandemie și izolare, se adâncise. Lipsa interacțiunii directe cu oamenii (colegi, prieteni, etc.), lipsa de mișcare (care mi-a adus și probleme de tensiune arterială), practic lipsa a tot ceea ce făceam înainte de toate astea, m-au afectat emoțional, mai mult decât m-aș fi așteptat.

Am realizat că, din cauza fricii, m-am izolat complet.

Am ieșit de 2-3 ori la cumpărături, apoi am optat pentru Glovo să îmi aducă cumpărăturile de la Kaufland. Am ieșit la o scurtă plimbare pe lângă casă, maxim 20 minute, doar o singură dată în aceste 2 luni. Nu, nu este bine.

Am încercat să fac ce vedeam pe Facebook că fac alții, spre exemplu, să mă uit pe Netflix la diferite filme/seriale. Mi-a luat foarte puțin până am realizat că răbdarea mea pentru asta, era inexistentă. Nu am rupt Netflix în două așa cum mă așteptam. Dar, am constatat că am răbdare să urmăresc documentare, în special despre viețile și experiențele altor persoane, vedete internaționale, în speță. Le-am urmărit iar asta m-a ajutat și mi-a oferit ceva inspirație. M-au ajutat în sensul că am reușit să îmi analizez propria viață, am conștientizat ce greșeli am făcut și ce nu îmi doresc să mai repet vreodată, plus multe altele. Voi reveni zilele astea cu un articol dedicat acestor documentare.

Acum, încă am de-a face cu depresia și anxietatea mea. Le-am acceptat și nu îmi mai este teamă sau greu să vorbesc liber și sincer despre ele. Înainte nu făceam asta deoarece 1. nu voiam să știe nimeni și 2. nu îmi doream să fiu judecată pentru asta. Acum, nu îmi mai pasă. Nu mă laud cu nimic, nu mă plâng de nimic, this is me now, consider că este strict problema mea personală și aleg să mă ajut cum consider de cuviință.

Alfie este de mare ajutor, ca de obicei. Zilnic face câte o grozăvie care mă face să zâmbesc, să râd. Sunt foarte recunoscătoare că îl am lângă mine.

În continuare încerc să fiu productivă. Chiar dacă starea de urgență se va relaxa încăpând cu 15 Mai, încă lucrez de acasă util further notice, iar asta îmi dă senzația de siguranță.

Încă îmi este teamă de revenire la “business as usual” în condițiile în care situația cu acest coronavirus nu este rezolvată în totalitate.

Chiar și așa, va trebui să găsesc o modalitate prin care să pot trage de mine, astfel încât să fac toate lucrurile pe care mi le-am propus. Nu sunt multe, dar sunt importante pentru mine.

Te las aici, fără să expun neapărat o concluzie. Nu am o concluzie, este doar experiența mea din izolare și atât.

Să auzim numai de bine!

Previous

10 trucuri pentru colorarea părului acasă

Next

Tot ce ai nevoie pentru rutina ta de zi cu zi pentru îngrijirea părului: Tratamentele 4-în-1 de la GLISS

3 Comments

  1. Stela Stoica

    Iti doresc sanatate si la cat mai multe articole. Mia placut articolul si motanelul Alfie.

  2. Eu lucrez de acasa de ceva ani, deci pentru mine a fost ok, mi-a lipsit doar socializarea cu nepotica mea si cativa prieteni buni. Recunosc, izolarea m-a ajutat sa tin la distanta unele persoane 😀
    Nu e usor, insa sper ca disciplina sa faca parte din viața noastră în ceea ce privește igiena și distanța.
    Din păcate, din prima zi de libertate oamenii au uitat tot si cred că ne așteaptă un val mare de îmbolnăviri…

  3. Si eu am trecut prin stari similare ce le-ai descris. Mi-au placut si pozele cu Alfie 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

Close
Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.