Ultima zi din an. Aștept cu nerăbdare trecerea dintre ani, cu dorințe și speranțe mărețe. Mai sunt doar câteva ore. Emoțiile sunt mari dar asta nu mă deranjează. Pentru mine, 2013 deja a trecut. Nu pentru că m-aș afla pe altă parte a globului sau pentru că aș funcționa după alt fus orar, dar așa simt. A trecut, s-a dus și nu se va mai întoarce niciodată.
Nu am ținut niciodată evidența unui an întreg sau a momentelor „importante” pe care le-a adus. Fiecare moment este important!
O să fiu sinceră: nu prea am întâlnit oameni curajoși. Fie femeie sau bărbat, fiecare are felul său de a se fofila pe după scuze, zâmbete false și cuvinte fără sens. Curajul este o calitate rară în zilele noastre, calitate pe care mai nimeni nu prea dorește să și-o însușească decât într-un mod foarte superficial. Aici intervine și percepția asupra a ceea ce înseamnă curaj pentru fiecare în parte.
Curajul de a vorbi deschis, din suflet, de a ne spune părerea, de a ne împărtăși gândurile și sentimentele, ne lipsește cu desăvârșire.
De obicei, prefer să discut despre lucruri ce țin de suflet, de comportament, de mentalitate, de esența omului. Printre aceste lucruri, uneori, există și lucruri materiale deoarece, cumva, se realizează o legătură între trup și suflet. Legătura o reprezintă modul în care sunt realizate aceste lucruri materiale.
Există oameni absolut minunați care realizează obiecte cu propriile mâini, dar dincolo de partea fizică, își aștern parte din sufletul lor, din esența a ceea ce sunt ei cu adevărat, în interiorul obiectelor pe care le fac. Rezultatul nu poate fi decât unul singur: ceva frumos, ceva care încântă sufletul, ceva ce merită să ai.
Nimeni nu îți poate da înapoi timpul pierdut. Absolut nimeni. Nici măcar tu, oricât de mult ți-ai dori asta. Tocmai de aceea prețuiește fiecare moment ca și cum ar fi singurul moment important deoarece, vrei sau nu, timpul trece. Încearcă să nu pierzi timpul fără a face ceva frumos pentru sufletul tău sau pentru cei dragi.
Zilele astea mi-am adus aminte de perioada copilăriei, dar mai exact, de două momente care mi-au rămas vii în memorie, chiar și după atâta amar de vreme. Ce perioadă minunată! Acum, uitându-mă în urmă, pot spune că am avut o copilărie fericită, fără lipsuri sau griji. Nu pot decât să mulțumesc Cerului, părinților și bunicilor mei pentru o copilărie extraordinară.
Îmi aduc aminte că pe la vârsta de 3-4 ani aveam ceva jucării, spre deosebire de ceilalți copii. Cel puțin, mie mi se păreau suficiente. Ne jucam împreună și îi vedeam că se jucau mai mult cu jucăriile mele decât cu ale lor. Nu îmi aduc aminte să mă fi supărat vreodată pe cineva pentru că mi-ar fi luat o jucărie. Eu oricum le dădeam de bună voie și nesilită de nimeni, doar ca să știu că ei sunt bucuroși. Nu știu cum făceam eu aceste conexiuni la acea vârstă, cert este că încă de pe atunci îmi plăcea să văd bucuria pe chipul unei ființe.
Câțiva ani mai târziu, de la dat în dar jucării, am trecut la dat în dar bijuterii din aur. Știți și voi cum fac părinții, la un anumit moment dat, pe lângă cercelușii din aur, dau fetelor lor și un lănțișor și/sau brățară, tot din aur. Aveam vreo 7 ani când, jucându-mă în spatele blocului cu o prietenă, aceasta mi-a spus că îi place lanțul meu din aur. Atât mi-a fost suficient să aud și l-am și scos de la gât. Evident, i l-am oferit în dar. Cât de mult s-a mai bucurat! M-a văzut mama fără lanțul de aur la gât, a crezut că l-am pierdut. Cu un zâmbet larg, i-am povestit exact ce s-a întâmplat, moment în care s-a făcut cam albă la față. Apoi, a mers la mama prietenei mele și mi-a recuperat lanțul de aur. Ce putea face altceva?
Încă îmi place să fac mici/mari daruri (funcție de posibilități) persoanelor la care țin, indiferent dacă este vreo zi de naștere sau nu. Încă am nevoie să văd zâmbete largi și să simt bucuria din sufletele lor deoarece acea bucurie, fie ea și de scurtă durată, are capacitatea de a-mi umple sufletul. Nimic nu se poate compara cu un suflet fericit!
Lenea e cucoană mare iar unii aleg să cocheteze cu ea la nesfârșit. Acest dolce far niente dus la extreme, de cele mai multe ori, este chiar nebenefic pentru trup, minte și suflet. Dacă îi scoți omului în evidență chestia asta, se supără, dacă nu-i spui, iar nu e bine. Cred că cel mai bine face starea de detașare față de acest gen de oameni și de acțiunile lor, acțiuni aproape inexistente…. Poate că la un momet dat își vor da seama și vor începe să facă ceva pentru propria lor persoană.
Sunt oameni cu adevărat nefericiți, care au multe probleme și griji, dar când îi vezi, ei zâmbesc cu sinceritate, din suflet. Cei care se plâng la cel mai mic disconfort, sunt cei cărora nu le lipsește absolut nimic … ei sunt prea orbi pentru a putea să vadă bogăția pe care o au deja în fața propiilor ochi.
Vârsta este doar o cifră pe o bucată de hârtie sau plastic. Nu ar trebui să ne intereseze prea mult acea cifră ci felul în care ne simțim noi. Eu mă simt ciudat când mă întreabă cineva vârsta pe care o am; nu pentru că nu vreau să spun ci pentru că este o vârstă care nu mă reprezintă din foarte multe puncte de vedere. Ca și răspuns, spun doar o cifră și în schimb primesc fel și fel de reacții. Mă uit ciudat la oameni, dar și cu o mare compasiune deoarece majoritatea dintre ei încă nu au înțeles că acea cifră nu contează absolut deloc.
Oamenii arată la exterior exact cum se simt în interior. Totul se întipărește pe chipul lor. Cu cât un om se simte mai bine, mai sănătos, mai vesel, mai optimist, cu atât arată mai tânăr, mai luminos iar oamenii cumva simt toate acestea și se adună bucuroși în jurul unui astfel de om. În același timp, un om care se plânge mereu (chiar și când are tot ce-i trebuie), care este pesimist și morocănos, nu va face altceva decât să îndepărteze oamenii de calitate din viața lui și va rămâne înconjurat doar de oameni superficiali, oameni mult prea ancorați în lumea materială.
Suntem tineri sau bătrâni funcție de stările noastre interioare.
Powered by WordPress & Theme by Anders Norén
