Zilele astea mi-am adus aminte de perioada copilăriei, dar mai exact, de două momente care mi-au rămas vii în memorie, chiar și după atâta amar de vreme. Ce perioadă minunată! Acum, uitându-mă în urmă, pot spune că am avut o copilărie fericită, fără lipsuri sau griji. Nu pot decât să mulțumesc Cerului, părinților și bunicilor mei pentru o copilărie extraordinară.
Îmi aduc aminte că pe la vârsta de 3-4 ani aveam ceva jucării, spre deosebire de ceilalți copii. Cel puțin, mie mi se păreau suficiente. Ne jucam împreună și îi vedeam că se jucau mai mult cu jucăriile mele decât cu ale lor. Nu îmi aduc aminte să mă fi supărat vreodată pe cineva pentru că mi-ar fi luat o jucărie. Eu oricum le dădeam de bună voie și nesilită de nimeni, doar ca să știu că ei sunt bucuroși. Nu știu cum făceam eu aceste conexiuni la acea vârstă, cert este că încă de pe atunci îmi plăcea să văd bucuria pe chipul unei ființe.
Câțiva ani mai târziu, de la dat în dar jucării, am trecut la dat în dar bijuterii din aur. Știți și voi cum fac părinții, la un anumit moment dat, pe lângă cercelușii din aur, dau fetelor lor și un lănțișor și/sau brățară, tot din aur. Aveam vreo 7 ani când, jucându-mă în spatele blocului cu o prietenă, aceasta mi-a spus că îi place lanțul meu din aur. Atât mi-a fost suficient să aud și l-am și scos de la gât. Evident, i l-am oferit în dar. Cât de mult s-a mai bucurat! M-a văzut mama fără lanțul de aur la gât, a crezut că l-am pierdut. Cu un zâmbet larg, i-am povestit exact ce s-a întâmplat, moment în care s-a făcut cam albă la față. Apoi, a mers la mama prietenei mele și mi-a recuperat lanțul de aur. Ce putea face altceva?
Încă îmi place să fac mici/mari daruri (funcție de posibilități) persoanelor la care țin, indiferent dacă este vreo zi de naștere sau nu. Încă am nevoie să văd zâmbete largi și să simt bucuria din sufletele lor deoarece acea bucurie, fie ea și de scurtă durată, are capacitatea de a-mi umple sufletul. Nimic nu se poate compara cu un suflet fericit!